duminică, 18 mai 2014

Unde este elita intelectuală românească ? Învăţătorii naţiunii...

Meritul principal pentru apariţia României pe harta lumii revine generaţiei paşoptiste ( „o generaţie eroică”, N. Iorga), intelectuali şcoliţi în Occident care şi-au asumat toate riscurile pentru realizarea unui ideal.  O generaţie care, fără mijloacele moderne de comunicare de astăzi, a reuşit să atragă de partea sa talpa ţării, vitală în lupta cu orânduirile din Principate şi Europa.  O generaţie care eşuase în 1848 şi chiar ştia ce riscuri îşi asumă.
Dar să rememorăm pe scurt tumultosul an 1848:  În Moldova, revolta poeţilor, cum a fost denumită,  a avut un caracter paşnic. Petiţiunea Proclamaţiune a fost redactată de Vasile Alecsandri , cu acceptul domnitorului Mihail Sturza,  şi avea un caracter moderat. Însă acesta îi arestează pe capii mişcării şi-i trimite la Istambul , pentru o dreaptă judecată, se înţelege...  Prizonierii  au fost salvaţi, fiind efectiv cumpăraţi de la cei care trebuiau să-i treacă Dunărea; Maria Rosetti având un rol important ( „Mergea pe talvegul Dunării cu copilul în braţe şi pungile de galbeni”,  Istoria românilor, Giurăscu&Giurăscu). Prizonierii reuşesc să fugă prin Transilvania în Bucovina. În vara lui 1848, îi găsim în Bucovina (Austria), printre alţii,  pe Vasile Alecsandri,  C. Negri, Al.Russo şi Alexandru Ioan Cuza. Acestora li se alătură şi Mihail Kogălniceanu  care publicase în august 1848 Dorinţa partidei naţionale din Moldova prin care se cerea egalitate politică, civilă, învăţământ gratuit şi împropietărirea ţăranilor.  În Ţara Românească, în data de 7 iunie 1848, la Craiova, Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru şi Costache Romanescu formează primul guvern provizoriu revoluţionar ( în ilegalitate), iar pe 9 iunie este citită Proclamaţia de la Islaz. Domnitorul Bibescu, după ce pierde sprijinul armatei, semnează Proclamaţia de la Islaz, în data de 11 iunie 1848. Pe 13 iunie 1848, Craiova este aleasă prima capitală a revoluţionarilor paşoptişti  iar în data de 14 iunie guvernul revoluţionar adoptă tricolorul ca steag naţional. În data de 16 iunie, revoluţionarii ajung în Bucureşti împreună cu guvernul condus de mitropolitul Neofit şi din care făceau parte: Nicolae Bălcescu, C.A Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ştefan Golescu şi Gh. Magheru. În 19 iunie, reacţionarii încearcă o contrarevoluţie dar revoluţionarii primesc sprijinul cetăţenilor. Gh. Magheru primeşte conducerea armatei şi misiunea de a constitui în Oltenia baza armatei. Oltenia era fieful revoluţionarilor. În data de 19 iulie, ruşii invadează Moldova iar turcii Ţara Românească.  Guvernul provizoriu din Ţara Românească ajunge la o înţelegere cu Soliman Paşa, acesta cerând dizolvarea guvernului provizoriu şi numirea unei locotenţe domneşti condusă de I.H. Rădulescu, Cristian Tell şi N. Golescu, păstrându-se membrii guvernului.  Imperiul Otoman recunoaşte noul guvern , la fel procedează şi guvernele europene. Mai puţin ruşii... De menţionat că Soliman Paşa a intrat în Bucureşti fără armată.  Incidentul din 13 septembrie 1848, cu ocazia intrării trupelor otomane în Bucureşti, aşa-zisa Bătălie din Dealul Spirii, a  anulat tot ceea ce se câştigase până la acel moment.  În 30 noiembrie 1848,  în ajunul intrării în Craiova, armata condusă de Husein-Paşa este întâmpinată de o armată de ţărani şi orăşeni  înarmaţi cu puşti, furci şi topoare, într-o luptă inegală. Revoluţia  este înfrântă.  Pentru fruntaşii Revoluţiei, toţi intelectuali, a urmat exilul.  Vor reuşi în 1859. Un fapt trebuie menţionat: legătura dintre intelectuali şi talpa ţării. O legătură care s-a menţinut mult după aceea, să nu uităm că în 1907 ţăranii au forţat intrarea în Bucureşti ştiind că vor fi susţinuţi de studenţime.
Ce se întâmplă astăzi cu intelectualitatea românească? Ne spune domnul profesor  Mihai Coman, fost decan al Facultăţii de Jurnalism  şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti: Intelectualitatea românească a rămas în secolul al XIX-lea şi cred că afişează un elitism care este o trădare  faţă de idealurile Şcolii Ardelene din care s-a născut intelighenţia românească. Eu nu l-am văzut nici pe Liiceanu, nici pe alţii, mergând la sat să facă o prelegere publică. Deşii marii intelectuali europeni fac asta, se duc să ţină prelegeri publice, scriu cărţi de popularizare a fizicii, a matematicii, simţind că au o misiune publică. Intelectualul român crede că nu are o misiune publică şi că doar naţiunea trebuie să se prosterneze în faţa lui şi, sigur, să-i dea banii de care are nevoie pentru o viaţă comodă şi liniştită.
Urmează două rânduri de alegeri cruciale pentru următorii 10 ani din viaţa noastră şi nu am văzut intelectuali pe metereze. Unii mai scriu pe la diverse ziare, dar fără a indica o direcţie pentru talpa ţării. Nimeni nu-şi asumă nimic, toţi concluzionează, mustăcind plicticos,  că pretendenţii  la funcţiile publice sunt taraţi. CHIAR TOŢI, ÎN ACEEAŞI MĂSURĂ?! După alegeri, indiferent de rezultat, din turnul lor de fildeş,  în eseuri sofisticate, ne vor spune că talpa ţării este proastă, că votează pentru kilul de făină. DA, AŞA ESTE, ŞTIM, NU ESTE NEVOIE SĂ FII INTELECTUAL CA SĂ CONSTAŢI ACEASTĂ ANOMALIE!  Dar voi, ca elite, ce-aţi făcut să împiedicaţi această tradiţie postdecembristă?  Mai există legătură între voi şi talpa ţării ca acum 150 de ani? Dacă nu, de ce?
Există o concepţie păguboasă în rîndul societăţii româneşti actuale, conform căreia dacă susţii un partid sau candidat în campanie, trebuie să-l susţii şi după ce câştigă alegerile. Eventual, să-i accepţi şi funcţiile pe care ţi le oferă. Imaginea ta chiar este asociată cu a lui. Greşit, în opinia mea. Pentru această percepţie, GDS-ul este principalul vinovat.  Consider că poţi susţine un partid sau un candidat în campania electorală şi după ce câştigă să devii criticul cel mai acerb.   
P.S.  În anul 1894, cu 13 ani înaintea Răscoalei din 1907, George Coşbuc scria poezia Noi vrem pământ. Asta da legătură între un intelectual şi talpa ţării.

P.S.1 Este săptămâna dinaintea alegerilor, să sperăm că vom beneficia de puncte de vedere clare din partea intelectualilor români. Nu eseuri sofisticate despre nimic, a la  Peşu. 

Niciun comentariu: